Apropiații îmi sunt departe...
Ei sunt aproape de un deșert detașat
de dezordinea
de-aici.
Beții de cuvinte și
oaze de cunoștințe creionează crime cretine
printre ei.
Un paradox parapsihologic parcurge sinapsele sinusoidale
ale fiecăruia și echilibrează mințile
tuturor:
Schizofrenie. Epilepsie. Sevraj. Toți sunt dependenți
de ele. Ei le numesc
Stări de voie. Ei le doresc. Stau în deșertul lor și străbat fiecare
Stare. Când încerc să-i revăd trezesc imagini
Inimaginabile: spasme nevrotice îmi străbat corpul.

Corespondez ocazional cu ei. Îmi trimit pe ascuns litere și sunete
Sudate cu surse de studiu. Sintezele mele de siliciu,
Serpentine cuantice cuprinse în lanțuri
De cupru, cuplate cu creioane colorate sunt privite
De ei ca un priveghi prins în plasa unui pescar penticostal. Uneori mi-e
Dor de ei. Așa că îi revăd într-un azil alb dintr-un
Colț gol al creierului meu. Resimt
Lovituri după lobotomie. Lovituri grele greșit aplicate aplecat
Ca aplauzele din pauzele parastaselor dintr-un
Parasolar. Paraii nu vin dupa tine doar dacă-i aștepți.
Îi vei găsi lângă prietenii mei, într-un colț alb al creierului.
Creaturi creionate de creatină.
Crize de contrast. Crime pe contrasens.
Care-i
Sensul?

Zapada in zigzaguri de gresie gravate pe greșelile mele.
Alb incandescent. . .